Când eram tânăr inginer, imediat după terminarea stagiaturii, eram plin de entuziasm, gândindu-mă la cariera pe care o aveam în față.
Mă simțeam ca o plantă care era pe punctul să înflorească și să-și folosească splendoarea pentru dezvoltarea multilaterala a țării. Eram încă în comunism, dar cu puțin timp înainte de 1989, de fapt chiar în toamna lui 1989. Ciudat oarecum, eram în toamna erei comuniste, care se ofilea pe zi ce trece și în toamna astrală, când toate ființele vii se pregătiau de iernat și frunzele îngălbenite se scuturau în adierea vântului.
O prietenă dragă mi-a spus zilele trecute: „Îmi plac florile… Cele care nu trebuie să moară pentru mine… Trăiesc în natură, la mama lor… Le privesc, le admir, dar nu mor pentru mine!”
Superb! Ce poate să fie mai profund decât dragostea necondiționată față de natură?
M-am întors în timp, plin de nostalgie. Și mi-am amintit. Eram în toamna absolută, dar nu mă gândeam nici o secundă că va veni iarna și toată natura va îngheța. Nu vroiam să moară florile pentru mine, cu atât mai mult pentru altcineva. Eu eram pe val, contra curentului, eram în primăvara carierei mele și priveam toate opțiunile posibile cu un optimism debordant. Orice început e greu, nesigur. Nu aveam încă un rost al meu. Am nimerit într-un loc unde aveam doi vecini, o EA și un EL.
EA era o mușcată superbă. Stătea în stânga mea. Nu prea lăsa pe nimeni în ghiveciul ei cochet. Zilele trecute, după mai bine de 35 de ani, o altă prietenă mi-a zis că așa sunt mușcatele. Nu supraviețuiește nimic alături de ele în același ghiveci. Inconștient, eu parcă am simțit lucrul ăsta de pe atunci, așa că m-am așezat cuminte lângă ea. Și ea a acceptat tacit.
EL era un ficus impunător. Stătea în dreapta mea. Eu eram în șezut și el era mai înalt ca mine. Asta îi dădea un aer de superioritate. Se uita de sus, arogant, la noul vecin care s-a interpus între el și mușcata preferată. Nu cred că mă prea înghițea. Am nimerit între ei întâmplător și era ceva provizoriu. El știa asta, așa că am fost acceptat cu un aer indiferent.
Fiecare plantă avea inginerul ei. Inginerii erau cei care le îngrijeau. Aceștia veneau în vizită de mai multe ori pe zi, le udau cu grijă, vorbeau cu ele și vedeam în ochii lor bucuria că au un companion. Vizitele erau ca un reflex necondiționat, la aceleași ore și aceleași intervale de timp. Mi-a trecut prin cap chiar și ideea năstrușnică a unei relații stăpân-animal de companie. De data aceasta însă, stăpânul era floarea.
Inginerul mușcatae era din “rasa” inginerilor proiectanți. Îi povestea cum angrenajul de roți dinte pe care l-a conceput e o parte esențială pentru funcționarea mașinii pe care o produceam. Mușcata îi sorbea cu nesaț și admirație fiecare cuvânt rostit. Vocea și tonul lui îi transmiteau o energie pozitivă, care îi amplifică aura energetică, văzând cu ochii. Cu ochii celui care îi aducea dragostea necondiționată. Doar el vizualiza asta.
Inginerul ficusului era din “rasa” inginerilor tehnologi. Avea tonul mai grav, cu un aer superior, dar ferm și foarte concis. Se zice în lumea noastră că stăpânul seamănă invariabil cu câinele pe care îl iubește. Cam așa și aici. Ficusul avea aceeași sobrietate și aroganță a animalului lui de companie, inginerul tehnologi. Chiar dacă relația lor era mult mai pragmatică, se simțea afectiunea reciprocă și bucuria de a fi împreună.
După plecarea acestora, cei doi vecini schimbau impresii pe deasupra capului meu, ignorându-mă complet. Îi înțelegeam, comunicau energetic între ei și eu eram la început; nu puteam percepe acele vibrații și lungimea lor de undă.
Eu nu aveam inginer. Mă gândeam de ce… până am realizat de ce. EU eram de fapt inginerul. Doi în unu, adică trei. Mă „dedublam” în trei. Eram și stăpânul și animalul de companie și vecinul care ne observa. Dintr-o dată m-am trezit la realitate și am fost inundat de un fluviu de întrebări. La început fără răspunsuri.
Treptat, am pus logica în mișcare și am început să gândesc în binomul cauză-efect. Doar eram inginer, nu?
DE CE nu aveam floare? Pentru că stăteam printre flori.
DE CE stăteam printre flori? Pentru că nu aveam birou.
DE CE nu aveam birou? Pentru că nu erau planșete disponibile.
DE CE nu erau planșete disponibile? Pentru că nu mai era nevoie de ingineri noi.
DE CE nu era nevoie de ingineri noi? Pentru că erau prea mulți ingineri.
DE CE erau prea mulți ingineri? Pentru că așa era politica partidului.
DE CE era așa politica partidului? Pentru că… era 1989.
Și uite așa, după câteva zile în care am fost „plantat” în rolul de floare/inginer proiectant, m-am mutat de lângă vecinii mei dragi și am luat-o pe altă cale.
Dacă ești curios când, de ce și cum, citește capitolul FLOAREA, de la pagina 129 din cartea mea Spre NORD prin SUD.
O gasesti aici: https://spre-nord-prin-sud.ro/product/spre-nord-prin-sud/
Prietenele mele care iubesc florile au citit-o și au acum o aură mai luminoasă.
Te asigur că și pentru tine va fi cea mai pragmatică și valoroasă investiție în dezvoltarea ta personală.
Lectură plăcută!
Stelian